Comunitatea din Bădești, un sat liniștit din județul Argeș, trăiește acum una dintre cele mai grele perioade din ultimii ani. Vestea că părintele Ciprian Necula, cel care le-a fost duhovnic, prieten și sprijin, a trecut la cele veșnice a adus o durere mută în sufletele tuturor. Pe ulițele satului, oamenii vorbesc în șoaptă, iar clopotul bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” bate cu o tristețe pe care o simte până și vântul.
„Nu ne vine să credem… parcă ieri l-am văzut în curtea bisericii, zâmbind cum numai el știa”, spune o femeie în vârstă, cu ochii înlăcrimați.
Pentru bădeșteni, părintele Ciprian nu a fost doar un slujitor al altarului, ci un om care a știut să aducă lumină acolo unde era întuneric, alinare acolo unde era durere și speranță acolo unde părea că nu mai e nimic.
Un preot care a știut să trăiască printre oameni
Părintele Ciprian Necula și-a dedicat viața credinței și semenilor. A fost un om blând, dar puternic prin faptele sale, un preot care n-a ținut niciodată predici de la înălțime, ci a coborât mereu printre oameni, cu sufletul deschis și mâinile întinse spre ajutor.
Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Târgoviște, și-a început drumul întru preoție cu o vocație adevărată. Era convins că menirea lui nu era doar să slujească în biserică, ci să trăiască alături de oameni, să le cunoască durerile, fricile și speranțele.
Originar din Curtea de Argeș, tânărul Ciprian și-a clădit rădăcinile spirituale încă din anii de liceu, la Colegiul Național „Vlaicu Vodă”, unde profesorii îl descriau drept un elev discret, mereu cu o carte în mână și cu o bunătate firească în priviri.
Cei care l-au cunoscut spun că încă de atunci simțeai că e un om ales. Nu vorbea mult, dar când o făcea, aveai impresia că ți se adresează direct inimii.
Un suflet mereu în slujba celor din jur
La Parohia „Sfântul Ierarh Nicolae” din Bădești, părintele Ciprian a devenit repede un reper. Nu era doar preotul satului, ci omul la care mergeai atunci când viața te lovea. Te primea fără grabă, te asculta fără să te judece și, înainte să pleci, îți spunea câteva cuvinte simple, dar care aveau puterea să te ridice.
„A fost omul care m-a învățat să nu renunț atunci când totul părea pierdut. Nu a avut niciodată o privire aspră. Era blând, dar ferm, și știa mereu ce să spună”, povestește un bărbat din sat.
Pentru copii, părintele era ca un al doilea tată. Îi aduna în jurul bisericii, le vorbea despre Dumnezeu, dar și despre viață, despre bunătate, despre răbdare și respect. Mulți tineri spun că datorită lui au învățat să creadă cu adevărat.
„Părintele ne spunea mereu că iubirea e cel mai mare dar și că, atunci când ajuți un om, îl vezi pe Dumnezeu în ochii lui”, povestește o tânără care îl considera duhovnic și prieten.
Credință, modestie și fapte
Cei care l-au cunoscut își amintesc de un om care nu știa ce e odihna. În fiecare zi, era fie în biserică, fie în casele oamenilor. Vizita bătrânii singuri, ducea pachete familiilor aflate în nevoie și aduna copiii săraci la biserică, ca să le ofere o masă caldă.
Nu vorbea niciodată despre binele pe care îl făcea, iar atunci când cineva îl lăuda, zâmbea și spunea doar: „Nu eu, Dumnezeu lucrează prin mine.”
Oamenii povestesc cum, iarna, îl vedeau mergând pe jos prin zăpadă, cu sacul de colaci în spate, ducând daruri acolo unde știa că nu ajunge nimeni. Vara, muncea cot la cot cu localnicii la curățenia din curtea bisericii.
„Era mereu printre noi. Niciodată nu s-a pus mai presus. Părea că are timp pentru toată lumea, dar niciodată pentru el”, spun bădeștenii.
Părintele-fotograf – un om care vedea frumusețea în toate
Puțini știau că părintele Ciprian avea o mare pasiune: fotografia. Cu aparatul mereu atârnat de gât, surprindea chipuri, rugăciuni, lumini și umbre. Era nelipsit de la evenimentele importante ale Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, unde reușea să redea prin imagini ceea ce cuvintele nu puteau exprima: emoția.
Pentru el, fotografia era o rugăciune tăcută. „Privea prin obiectiv și spunea: uite, asta e bucuria credinței. Să vezi lumina acolo unde pare întuneric”, își amintește un prieten apropiat.
Imaginile sale respirau căldură și pace. Nu căuta perfecțiunea tehnică, ci adevărul din spatele fiecărui zâmbet sau lacrimă.
Mulți l-au admirat pentru talent, dar și mai mulți pentru modestie. „Avea darul rar de a vedea frumusețea în lucrurile simple. Nu poza, nu afișa nimic. Era omul pentru care totul era dar și totul trebuia împărtășit.”
Durerea care a umplut satul
Vestea morții sale a fost un trăsnet. Niciunul dintre cei care l-au cunoscut nu și-ar fi imaginat că un om atât de plin de viață, de credință și de energie se va stinge atât de curând.
În doar câteva ore, rețelele de socializare s-au umplut de mesaje. Zeci de oameni, tineri și bătrâni, au scris despre părintele care i-a ascultat, i-a ajutat, i-a salvat.
Un mesaj, postat de o femeie care îi fusese aproape, a emoționat pe toată lumea:
„Doamne, nu cred așa ceva… Până și cerul plânge. Datorită dumneavoastră, viața mea e schimbată. Nu pot să cred că v-am pierdut. Bunul Dumnezeu să vă odihnească în pace, iar familiei multă putere. Vă mulțumesc pentru toate învățăturile și pentru tot ce ați făcut pentru noi.”
Sute de comentarii au urmat. Oamenii povesteau, fiecare, un moment în care părintele le-a fost sprijin. „Când mama era bolnavă, a venit zilnic la spital să ne încurajeze. Nu ceruse nimic, doar ne-a adus liniște.”
Un sat care plânge și se roagă
De când s-a aflat vestea, biserica din Bădești e plină zi și noapte. Lumânările ard necontenit, iar curtea e acoperită de flori. Copiii pe care i-a botezat, bătrânii cărora le-a dus pâine, femeile care l-au ascultat la spovedanie — toți vin acum să-i mulțumească în tăcere.
„E ca și cum ar fi plecat un membru din familie”, spune un tânăr. „Ne-a învățat să nu ne pierdem credința. Poate acum e rândul nostru să ne rugăm pentru el.”
În biserică se aud rugăciuni rostite printre suspine. Nimeni nu se grăbește. Fiecare lacrimă pare o rugăciune pentru sufletul celui care a adus lumină în viețile lor.
Ultimul drum al părintelui Ciprian Necula
Trupul neînsuflețit al părintelui a fost depus la biserica unde a slujit atâția ani, în mijlocul credincioșilor săi. În curte, oamenii vin neîncetat, ținând în mâini flori și lumânări.
Slujba de înmormântare va fi oficiată de un sobor de preoți din întreaga Arhiepiscopie, alături de familie, prieteni și o mare parte din localnici.
Se aude glasul oamenilor spunând într-un murmur comun:
„Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-l primească în împărăția Sa!”
Unii plâng în tăcere, alții privesc în gol. Toți știu că, deși părintele Ciprian nu mai e printre ei, a lăsat ceva ce nu se stinge: credința.
O moștenire care nu va muri
Plecarea sa lasă un gol imens, dar și o moștenire de suflet. În fiecare faptă bună, în fiecare rugăciune, în fiecare imagine surprinsă de aparatul lui foto, părintele Ciprian Necula rămâne viu.
Copiii pe care i-a îndrumat vor duce mai departe lecțiile lui despre iubire și respect. Enoriașii îi vor pomeni numele la fiecare liturghie. Iar biserica pe care a slujit-o va păstra, pentru totdeauna, ecoul blând al vocii sale.
„Nu moare cine rămâne în inimile oamenilor”, spunea adesea. Iar el, fără îndoială, va rămâne acolo mult timp de acum înainte.
Într-o lume tot mai grăbită, părintele Ciprian a fost dovada că bunătatea poate fi o formă de credință, iar credința — o formă de iubire.
Veșnică pomenire părintelui Ciprian Necula, omul care a învățat un sat întreg ce înseamnă cu adevărat lumina.
