În România, nervul public nu se rupe brusc. Se tocește, zi după zi, între dosare care se plimbă, termene care alunecă și așteptări care se sting. În acest decor, Ilie Bolojan a ales să vorbească apăsat, într-un interviu care a atins exact locul unde mulți simt că statul nu mai ține ritmul cu propria promisiune de dreptate.
Nu a fost o ieșire „tehnică” și nici un recital de formule juridice. A fost, mai degrabă, o radiografie a unei frustrări colective: marile cauze de corupție care ajung să se închidă după ani întregi, nu pentru că adevărul ar fi fost lămurit, ci pentru că timpul a fost mai puternic decât procesul.
De ce dosarele „mari” ajung să se stingă în tăcere
În centrul discuției a stat prescripția — acel prag de timp care, odată depășit, poate închide definitiv un caz. Bolojan a vorbit despre ruptura dintre fapta în sine și momentul în care societatea mai poate înțelege, limpede, ce s-a întâmplat și de ce contează.
„Dar în afară de aspectele legate de prescripție, faptul că procesele durează foarte mult timp, că o sentință se dă la o distanță foarte mare față de data la care s-a întâmplat o faptă, nu are niciun rol din punct de vedere social. Cu cât o sentință se dă mai aproape de data faptei, cu atât memoria socială reține legătura. În momentul în care trec 5-7 ani de zile, oamenii nu își mai dau seama de ce s-a dat o sentință, care este speța, pentru că a dispărut din memoria socială.”
Mesajul lui e simplu și greu de ignorat: când verdictul vine prea târziu, chiar și dreptatea pare abstractă. Iar când verdictul nu mai vine deloc, tensiunea se mută din sala de judecată în stradă, pe rețele, în conversațiile scurte și acide despre „toți sunt la fel”.
În același tablou apar, inevitabil, și nume care concentrează nemulțumirea. Cătălin Predoiu e invocat în contextul unor modificări făcute în urmă cu câțiva ani, iar Lia Savonea, din poziția de la vârful CSM, rămâne în mijlocul unei presiuni care nu se consumă într-o singură zi de protest.
Presiunea politică, presiunea străzii și linia subțire a responsabilității
Ilie Bolojan a insistat că schimbarea nu poate fi doar o discuție în buclă, între comunicate și replici instituționale. A vorbit despre ideea de a pune ordine în problemă, înainte de a promite soluții: să fie văzut clar ce nu funcționează, unde se blochează mecanismul, cine are competență și cine doar se uită.
În fundal, protestele oamenilor — invocate direct în discuție — au amplificat întrebarea care revine obsesiv în spațiul public: ce urmează, concret, în Justiție? Și ce se întâmplă când sistemul nu mai reușește să-și repare singur fisurile?
Bolojan a spus că, dacă lucrurile nu se pot îndrepta din interior, atunci va fi nevoie de sprijin politic prin lege. Tonul a fost departe de a fi neutru, iar referințele la responsabilitate au fost făcute explicit, fără menajamente.
„Fără să fiu un specialist în materie juridică, consider că cel puțin în fapte de corupție grave nu ar trebui să existe prescripție. La lucrurile mici, care nu au o relevanță pentru societate, este o altă situație.”
Tot în acest cadru, premierul a vorbit despre o răspundere care „nu poate fi evitată” în cazul lui Cătălin Predoiu — „Are o anumită răspundere de care nu poate fugi” — și a pus o responsabilitate „direct proporțională cu funcția” în dreptul Liei Savonea: „Doamna Savonea are o răspundere direct proporțională cu funcția pentru ceea ce s-a întâmplat în zona ei de competență.”, iar decizia fără precedent anunțată este formarea unui grup de lucru pentru schimbarea Legilor Justiției, cu reprezentanți ai CSM, procurorilor și judecătorilor, la care ar putea fi invitat și un reprezentant desemnat de președinte.
